Povestea cu ‘ia-mă nene!’

-Uite, aici e programul trenurilor şi al autobuselor, îi arăt eu lui Andy, gazdei noastre, încercând îi şi explic tot planul minuţios pregătit şi documentat de acasă (cu o lună şi jumătate înainte ca  fiu mai exactă). Programul era gândit atent, scump şi extrem de obositor… iar eu deosebit de mândră de cercetările făcute.
Andy îmi analizează fugitiv hârtiile prea stufoase.
Daaţi putea face asta sauaţi putea faceţi autostopul până acolo. Nu văd de ce nu ar merge. Nu este cel mai obişnuit lucru la noi dar puteţi încerca.
uit la Anna deşi răspunsul ei îmi era clar. Hitchhiker profesionist, Anna îmi zâmbeşte aprobator. În mai puţin de 3 minute hârtiile mele ajung la gunoi, în timp ce Andy ne aduce o bucată mare de carton pe care începem scriem cu litere de tipar cu un marker: GIANT’S CAUSEWAY. Semnul cu BELFAST ne aşteaptă, deja pregătit de alţi doi turişti la fel de curajoşi care trecuseră cu ceva timp înainte pragul aceleiaşi case.

A doua zi, la intrarea într-o benzinărie, echipate cu bocanci, geci de ski şi mult prea multe sandwichuri ne etalăm triumfătoare şi pline de speranţă cartonul cu GIANT’S CAUSEWAY. Oamenii ne privesc, unii zâmbesc, unii ne fac din mână, în timp ce alţii miraţi se uită ca şi cum nu dau nicio şansă de reuşită planului nostru, mai puţin minuţios pregătit. Le facem şi noi cu mâna, poate poate vom reuşi inspirăm cuiva şi încredere şi milă în acelaşi timp. În 5 minute, un domn cu un „trocarici” la care are ataşată şi o remorcă, trage pe dreapta şi ne anunţă deşi nu ajunge până la destinaţie ne lasă cu drag pe drum, într-un loc de unde putem ne mai încercăm norocul cu autostopul. Urcăm şi după 20 de minute în care îmi pun mari semne de întrabare asupra cunoştiinţelor mele de limbă engleză, coborâm cu aceeaşi speranţă ca în benzinărie.

Cinci minute….zece minute….cinsprezece minuteDeja încep îmi pun la îndoială decizia luată cu prea mare uşurinţă aseară. Poate ar fi fost mai la-ndemana luăm trenul şi să schimbăm cu busul şi …Cineva trage în sfârşit pe stânga. Un domn elegant, pe la 60-65 de ani, ne salută politicos şi ne anunţă şi el acelaşi lucru: „ deşi nu ajunge până la destinaţie ne lasă cu drag pe drum, într-un loc de unde putem ne mai încercăm norocul cu autostopul.” E perfect oricum numai ne apropiem de coasta şi de acolo ‘om reuşi noi cumva.

DSC_0325f

Domnul ne strânge politicos mâna în timp ce se prezintă vorbind o engleză impecabilă. În câteva minute ne împrietenim. Îi spunem cine şi de unde suntem, unde învăţăm şi cum am decis ca în vacanţa cu pricina ne luăm rucsacul în spate prin Irlanda. Povestesc apoi cum tot planul meu s-a dus pe apa sâmbetei atunci când ne-am amintit suntem studenţi şi autostopul ar fi cea mai bună variantă pentru portofelul nostru şi aşa afectat de preţurile neprietenoase din Irlanda. Bătrânul ne ascultă şi ne aprobă. Găsesc la el un calm extraordinar şi totuşi privirea îi trădează mirarea ne-am adunat curajul pornim aşa, de nebune, spre coasta de nord. În mai puţin de 10 minute, spre mirarea noastră, domnul, fost profesor de literatură engleză, ne spune:
Fetelor, ştiţi ce? Eu sunt pensionar şi ce nu îmi lipseşte acum este timpul. Am va duc până unde doriţi sa ajungeţi.

uit la Anna şi fâstâcite îi mulţumim şi îi răspundem în nici un caz nu este nevoie şi nu ne putem permite îl deranjam chiar într-o asemenea manieră. Poate sună ciudat dar refuzul nostru nu a fost nicicum bazat pe frică sau pe sentimentul  ni s-ar putea întâmpla ceva. S-ar fi putut la fel de bine instinctul însele dar încă din momentul în care am hotărât urcăm în maşină nu am avut nicio urmă de îndoială. Din contra, pe măsură ce discuţiile treceau din partea politică spre istorie, apoi de la literatură spre călătorii cu o lejeritate şi cu naturaleţe deosebită, m-am simţit ca şi cum bunicul meu se hotărâse se urce în maşină şi vină cu noi în excursie.
Într-un final, la insistenţele şi la rugămintea lui de a ne vedea ajunse în siguranţă la destinaţie, acceptăm, fără realizăm de fapt tocmai ne punem numele pe lista unuia dintre cele mai extraordinare tururi private. Domnul, nomad înrăit de asemenea, alege în locul autostrăzii, drumurile almai frumoase şi mai de poveste din Irlanda de Nord. Ne găsim plimbate pe şosele înguste, cu Marea Nordului şi coasta în partea dreaptă, iar în stânga, dealuri îmbrăcate în verde crud şi decorate pitoresc şi de un bun-gust desăvârşit cu oiţe. Ne simţit ca aşezate într-o vedere: “Salutări din Irlanda de Nord!”. Nici nu mai ştiu unde rămân cu capul întors. Timid, prin ceaţa groasă şi în depărtarerăsareScoţia. Poveştile continuă, la fel şi drumul acesta ca desprins din una dintre ele.

Ajunşi la Giant’s Causeway şi după sutele de mulţumiri pentru această călătorie extraordinară, domnul ne întreabă:
-De cât timp aveţi nevoie aici?
uit la Anna neştiind dacă înţeleg bine aluzia sau nu. E înţeleasă bine, pentru Anna se grăbeşte refuze spunând tot ce a făcut pentru noi a depăşit cu mult orice aşteptare.
Fetelor, nu sta în niciun caz liniştit dacă şti v-am lăsat aici şi ar trebui găsiţi iar pe cineva  ducă înapoi în Belfast. Nu putea fac asta cu sufleul împăcat. Pentru mine nu este absolut nici un deranj. Este ora 12. Cât doriţi va plimbaţi: 2, 3 ore?
Două ore mai târziu, îl găsim pe domnul profesor în acelaşi loc, citind o carte şi aşteptându-ne pe noi…nişte străini  ne terminăm hiking-ul de-a lungul coastei. Ajunse tefere şi nevătămate înapoi în Belfast, nici nu îmi găsesc cuvintele îi mulţumesc pe cât ar merita. Sper totuşi recunoştiinţa ni se citeşte şi din ochi. Ne mulţumeşte şi el, la fel de sincer pentru această excursie minunată şi pentru toată conversaţia în sine.

Ne îndepărtăm de maşină cu un sentiment cu totul aparte. Nu prea ştim nici noi cum  ne descriem toată experienţa. Suntem ninse, plouate şi totuşi zâmbetul e mult prea larg. După o zi ca aceasta, realizez oamenii mai au (încă) încredere în oameni şi gesturile frumoase făcute necondiţionat mai sunt şi ele rătăcite pe undeva prin lumea asta largă. Si cândva, de-a lungul vieţii, ai norocul întâlneşti aceşti oameni acolo unde te aştepţi cel mai puţin, în unele dintre cele mai bizare situaţii şi ei sunt cei care te fac realizezi eşti…norocos. Cred asta putea spune: norocos. Nu ştiu dacă această întâlnire m-a făcut cred există coincidenţă, destin, sau tradiţionalul „noroc chior” dar cu siguranţă m-a făcut cred în ceva magic.

DSC_0318f

DSC_0322f

DSC_0282f

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s