Vorbiţi româneşte? Sărut-mâna! (interviu involuntar cu nea Anton)

Când pe-un picior, când pe altu’, când ne mai frecăm mâinile, când ne mai suflăm în ele să nu-nghetăm. A trecut abia o oră. Mai avem încă vreo 3. Noroc de chioşcul de lângă care mai serveşte ceaiuri calde şi la 1 noaptea. Si măcar e acoperit aici, în Südkreuz. Da’ parcă tot bate vântu’. În fine. Scoatem ce mai avem prin ghiozdane si punem pe noi. Rezistăm. Trebuie. La 9 dimineata ne pleaca avionul spre Belgia, iar primul tren spre aeroport se pune in mişcare abia pe la 5 juma’. C-o vorbă, cu două, ne tinem de urat una alteia. În capătul celălalt al Südkreuz-ului un bărbat adună sticlele de lângă coşurile de gunoi; aur curat in Germania. Poţi să-ţi faci un job cu normă-ntreagă din returnatul sticlelor şi bidoanelor goale. Un ban cinstit; 0,15 €, 0,25 € sau chiar 0,50 € , depinde de ce returnezi. Nu-ţi trebuie decât o sacoşă cu rotile în care să aduni tot ce gaseseti, un picior ager şi o fire matinală, ţinând cont că dimineaţa găseşti cele mai multe sticle de bere. Nu plăteşti chiria dar măcar nu mori de foame. Un ban cinstit!

Revenind. În vre-un sfert de ora, pâş-pâş pâş-pâş, domnu’ se apropie de noi şi ia un loc pe banca de lângă. Cu sacoşă cu tot. Nu trebuie scapata din priviri; oricine îşi poate revendica alergătura ta de-o zi. Mă uit la Anita. Anita se uită la mine. Ne-nţelegem din priviri; ţinem bine de genţi şi ne continuăm vorba câţiva paşi mai încolo.

-Vorbiţi româneşte? Sărut-mâna! aud nici 5 minute mai târziu.
-Nu, de fapt suntem nemţoaice dar ne place să ne mai exersăm şi limba română, mai ales la două dimineaţa! răspund oarecum răstit şi vădit deranjată de întrebare şi de tactica de abordare.
– Da’ staţi domnişoară că nu trebuie să-mi răspundeţi aşa. Întrebam şi eu.
-Mhm…
-Da voi de unde sunteţi?
-Eu din Satu-Mare.
-Eu din Oneşti.
-Aa, Oneşti! Dada! Am fost şi pe-acolo. Mai mult stăteam pe la Adjud cu marfă. Oneştiul e chiar lângă Adjud.
-Este.
-Am avut şi eu taraba mea, marfă multă. Mergeam ba la Adjud, ba la Focşani.  Eu vin de pe la Ploieşti. Anton mă numesc, sărut-mâna! Acum, de când au băgat hoţii legea cu bonu’ fiscal nu mai se poate. N-am mai putut face nimic. Învârteli, nimic! Trebuia să cumpăr aia-aia, să plătesc una-alta, ba în stânga ba în dreapta. Hoţii! Trebuia să cumpăr aparat de ăla de dat bon, taxe colo-colo. Hoţii! Nu se mai satură de furat.
-Cam aşa e…
-Da’ voi ce faceţi aici în Berlin?
-Aici învăţăm.
-Da’ ce-nvăţăţi?
-Medicină. Amândouă.
-Aa, da! Medicină. Da. Si băiatu meu a rămas în România. Da’ e bine. O duce bine! I-am lăsat lui maşina aia mare, aia de căram marfă cu ea. Mai are şi el una. Se plimbă şi el cu familia. Avem casă mare acolo. Două etaje, frumos, totu’ pus la punct.
-Păi da…
-Şi maşinuţele alea. Are şi trei telefoane bune acum. Acu’ de curând şi l-a luat pe al treilea. Tot pus la punct, frumos. Tot ce ne trebuie.

‘De ce ar avea cineva, vreodată, nevoie de 3 telefoane scumpe?’ mă-ntreb în timp ce-mi contemplu ‘norocul’ din miez de noapte.

-Şi dumneavoastră de ce aţi venit în Germania? “daca tot aveti totul pus la punct in Romania?” aş vrea să-mi termin gândul care mă roade deja de mai bine de 5 minute de când ascult ‘declaraţia de avere’ a lui nea’ Anton, dată în staţie la Südkreuz, la ora 2.30 dimineaţă. Mă opresc totuşi la timp. N-are rost.
-Aaa, păi eu am mai lucrat în Germania. 800-900 de euro pe luna. De stat aveam unde sta, şefu’ era şi el om bun. Mi-a zis să-l sun când mă mai întorc în Germania. Fără contract, normal.
-Păi şi nu l-aţi sunat?
-Ba am sunat! Nu mai are locuri acum.
-Păi şi aici cât mai staţi?
-Nu ştiu domnişoară. Nevasta-mea e şi ea în Anglia, lucrează. Ea de grabă nu se-ntoarce. Munceşte bine acolo.
-Mhm.

-Şi vă place aici? Cam îngâmfaţi şi nemţii ăştia. Toţi îs cu nasu pe sus. Care mai de care.
-Păi na…sunt la ei în ţară, nu îi putem judeca.
-Da, asta aşa-i domnişoară. Da parcă prea sunt îngâmfaţi. Da’ în rest nu mă plâng. O duc binişor şi aici. Mănânc parcă mai bine ca-n România. Aşa o brânză bună au. Ptiu!  Da ştiţi cum fac?
-Cum?
-Vă zic eu aşa…un secret, nu-i mare lucru. Merg la magazin, frumos, si cand sa platesc pâinea o pun în stânga, brânză-n dreapta. Aşa brânză bună au nemţii! Mănânc mai bine ca-n România.
Nu-nţeleg. Mă uit la Anita. Anita îmi aruncă şi ea o privire.
-Păi şi nu v-au prins niciodată? întreabă ea.

‘Aaaaa! Deci aşa!’ îmi spun în gând, după ce mă părăseşte momentul de naivitate. ‘Păi cum ai vrea să fie neamţu, nea’ Anton, dacă matale îi furi brânză de prin magazine? Cum? Ai vrea să te poftească cu ‘sărut-mâna’ la el în ţară? Ai vrea să ne laude şi să mai primească alţii că noi cu braţele deschise şi fără îndoieli? Păi dacă le fur şi eu şi altu’ brânză ca mata. Evident, că neamţu o să rămână cu nasu pe sus şi reticent când o să audă de România, dacă noi am venit să le furăm brânza. Bravo nea Antoane! 

-Nu m-au prins domnişoară, cum să mă prindă?! Păi cum să plătesc atâta pe mâncare. Ar însemna să dau tot ce strâng pe bidoane şi sticle. Oricum, la câti bani au nu fac eu pagubă aşa mare.
-Da’ faceţi ceva bănuţi din asta?
-Fac, cum să nu fac. Tre să şi umblu mult da se strâng. 10-20 de euro pe zi. Iese un bănuţ colo. Acum îi mai rău că mi-a furat unu’ plapuma şi noaptea e mai frig. Da’ imediat ce pornesc trenurile dimineata, urc într-unu şi dorm acolo vreo câteva ore.
-Păi şi nu va prinde naşu’?
-Păi m-a prins, cum să nu mă prindă. Nu le arăt buletinu, nu le dau nimic.  Am si vreo patru-cinci amenzi, da’ nu plătesc nimic.

-Da’ parcă tot românu e mai rău! continuă nea Anton, dezvăluindu-ne mâhnit adevărul general valabil la care a ajuns după atâta timp de stat printre străini. M-am dus într-o noapte să dorm în autogară  ceva mai depărtişor de aici, nu ştiu de-o ştiţi. Şi mai erau şi alţii pe-acolo. Şi ştiam eu că-s români. Las’ că-i ştiu eu. Da’ când m-am dus la ei, niciunu nu mai vorbea română,**** mama lor. Le zic: ‘Da ce-aveţi mă, de nu vorbiţi cu mine româneşte? Nu suntem oare toţi fraţi? Gata, aţi plecat din ţară şi nu mai recunoaşteţi un frate? Halal!’. Şi-am plecat, dă-i în ***.

Mă uit la Anita (a câtă oară nici eu nu mai ştiu). Anita se uită şi ea la mine. Ne-nţelegem din priviri. Nu ştii ce ni se citeşte în ochi: mâhnire, supărare, frustrare, uimire. In trei ore de mărturisiri,  nea Anton ne-a pus pe amândouă pe gânduri. Poate şi frigul intrat în oase într-o staţie din Berlin, în miez de noapte şi-a spus cuvântul. În jur începe furnicarul. Oare cum au trecut 3 ore? Nea Anton a-mpartăşit de toate: bune, rele…majoritatea bune si prospere pentru el şi toţi ai lui. Si totuşi nea Anton aduna sticle goale de pe lânga coşurile de gunoi ale Berlinului, în timp ce în Romania are casă cu două etaje iar fiu-su are 3 telefoane bune, dintre care unul e nou-nouţ. Poate-o fi un optimist, poate un visator. Nea Anton se ridică şi el. În 2 minute vine primul tren.
-Sărut-mâna! Sănătate! Mi-o părut bine!
-La revedere! îi spunem şi noi lui nea Anton.

Mă uit la panou: în 10 minute ne vine şi nouă trenul spre aeroport. Între timp îl mai caut încă o dată cu privirea pe nea Anton. Ce mai contează că îi păgubeşte pe nemti de-o brânză azi, una mâine? Suntem fraţi!

 

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s