Unde fugim de oraş?

Şi eu cred că veşnicia s-a născut la sat, domnule Blaga!

Nu cred nicicum că veşnicia asta, săraca, şi-ar fi găsit loc între claxoane, şoferi obosiţi, tranzacţii bancare şi minutarul de la smartphone. Nu!

Vecinicia, în schimb, s-a pitulat cu grijă în spicul ars de soare, de culoarea aurului greu, în porţile cioplite atât de naiv şi totuşi atât de înţelept, în ciutura care scoate apă din fântâna înnegrită de timp, în ferestrele casei străbunicilor mei, obosite de atâta stat închise dar aşteptând totuşi o mâna de peste timp, să le deschidă întru parfumul iasomiei din faţa prispei, sălbăticită deja. S-a uitat în jur şi a tras aer adânc în piept: mirosea a verde, a proaspăt şi a suflet curat. Acela era locul perfect! Acolo avea să rămână.

20160521_3

Închid şi eu ochii şi trag adânc aer în piept. Muzeul Satului! Parcă mă simt puţin pierdută, oarecum dezorientată. Bată-le vină de antene parabolice şi de telefoane de alea…’deştepte’! Nu aş putea spune cât timp a trecut de când mă plimb printre case din străbuni, mori de vânt, fântâni, strămutate cu toatele la un loc şi creând o lume fantastică prin însăşi simplitatea şi ancestralul ei.
Să fi trecut două sau douăzeci de ore? Sau poate doar douăzeci de minute? Mă las pradă unui vechi şi “civilizat” obicei: mă uit la ceas; minutarul abia de s-a mişcat iar eu mă simt ca şi cum aş fi petrecut o viaţă în acel loc. Parcă şi ceasul a devenit mai încet, măsurând timpul într-un ritm al vremilor apuse.

Şi iarba, obişnuita şi nespectaculoasa iarbă, aşa-numitul “gazon”, vezi, Doamne pentru cetăţenii marilor oraşe, are aici altă culoare, altă frăgezime şi altă aromă… E cu fir lung, sălbatic, verde adânc, nepârjolită încă de soare, lăsată să crească în voie, ‘după cum o taie capul’. O bucură şi pe ea florile sălbatice care se-ntind cu nesaţ spre soare. Şi ce armonie neaşteptată de culori! Şi ce parfum! De nu ştiu unde, ca într-o lume reală a satului, îţi apare, domoală, torcând, o pisică. Ce linguşitoare, ce leneşă! Prea greu să îi rezişti! Te îmbie să o mangii! Nu poţi decât să speri că puricii sunt şi ei prea leneşi ca să mai facă schimb de gazdă.
Da! Şi eu cred că veşnicia s-a născut la sat, domnule Blaga!

20160521_104621

Nu departe se aud clopotele bătând. Nestingherită, liniştea domneşte totuşi mai departe. Dacă nu le-aş fi auzit nu aş fi ştiut ce lipseşte din tot acest tablou; clopotele şi un cântec bisericesc răsunând dintr-o biserica mică de lemn, încadrată perfect între case cu acoperiş de paie sau nuiele. Câteva oiţe stau şi ele adunate lângă o fântână, păstorite de un domn cu pălărie de paie şi c-un fir de iarbă-n gură.
Cine n-are bunici, ‘să-şi cumpere’! Dar să-şi cumpere bunici cu casă dintr-aceea, aşezată pe pământ, într-un sat, cu horn care să scoată rotocoale de fum şi cu o prispă pe care seara să lase pisica să-i adoarmă în poale.
Pe-un preţ derizoriu îmi retrăiesc aici copilăria. Cine n-a avut timp să se bucure de Muzeul Satului să-şi facă, iar cine crede că şi-a tocit nervii suficient pentru o zi, să închirieze o bicicletă (cu coşuleţ) şi să meargă la o şedinţa de terapie tot acolo. La Muzeul Satului din Sibiu.

20160521_4

20160521_2

20160521_1

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s